S-a născut la 13 noiembrie 1931, în oraşul Tecuci, unde, la acea vreme, exista o şcoală de aviaţie, căreia i se mai spunea şi leagănul aviaţiei, aici formându-se majoritatea piloţilor români.

„Zborul păsărilor cu motor m-a fascinat de mic copil, aşa mi s-a înfiripat visul meu să zbor, să ajung pilot de avioane. Doamne, ce mai plângeam atunci când cădea câte un avion! La înmormântarea pilotului participa toată suflarea oraşului, iar mie mi se făcea pielea găină când auzeam fanfara cântând marşul funebru. Copil fiind, ştiţi ce îmi trecea atunci prin cap? Îmi doream să gust din acea licoare nebănuită a zborului spre înălţimi, iar cu gândul de copil visător, îmi doream să am şi eu parte de o asemenea ceremonie cu fast, cu fanfară şi regrete, în cazul în care cădeam la datorie.

Primul meu aşa-zis zbor, cum v-am mai spus mai înainte, aveam să-l fac pe pământ, cu trenul. Împreună cu familia am fugit din calea războiului spre Reşiţa, unde era linişte. După război, în anul 1949, am început din nou să visez la aviaţie. Am renunţat la serviciu şi m-am înscris la şcoala de planorism, fiind declarată aptă de zbor. Mamă, ce fericire pe mine!

Peste numai un an, m-am prezentat la aerodromul din Câlnic, localitate aflată lângă Reşiţa, pentru a intra în pâine. Aici însă era o mizerie de nedescris. Dar mie nu-mi păsa; eram mândră că purtam uniforma la care visasem de mică: pantaloni cu buzunare şi bluza de aviator!

Visul copilăriei mele de a zbura, chiar dacă a început cu planorul, s-a împlinit într-o frumoasă zi de vară a anului 1950, la Reşiţa. Asta după ce am primit brevetul de pilot sportiv pe planoare. Peste puţină vreme aveam să obţin şi pe cel de pilot sportiv de avioane cu motor. Primul avion pe care l-am pilotat a fost un Zlin 22. În 1952, când mă aflam la Ghimbav-Braşov, unde am executat trei salturi cu paraşuta. Am mai participat la numeroase alte concursuri sportive şi demonstraţii aviatice: zbor în formaţie de trei şi şapte aparate, acrobaţie, orientare.

Dar cea mai parte a activităţii mele am desfăşurat-o în cadrul Serviciului de aviaţie sanitară (Aviasan), între anii 1961 şi 1973. Sunt 13 ani petrecuţi la Aviasan Ploieşti!

Am fost apoi transferată la Aviaţia Utilitară. Timp de şapte ani am condus diverse tipuri de avioane, de la YAR la Aero 45 bimotor şi mi-am încheiat cariera pe modernul elicopter Alouette 3, aparat de zbor care m-a cam speriat la început, deoarece zgomotul şi trepidaţiile erau atât de mari, încât de abia puteam să stau pe scaun. Până la urmă am reuşit să îmblânzesc „fiara”, a cărei elice avea 34.000 de turaţii/minut.

Toate aceste misiuni care mi-au fost încredinţate au avut caracter de intervenţie în situaţii grave, precum transportul de bolnavi, de medicamente ori sânge, dintr-un colţ la altul al ţării”, declara în 2005 Elena Barac Bulgaru.

La 12 aprilie 1957, pe aerodromul din Râmnicu Sărat, trebuia să treacă proba de înălţime (5250 m), pe un avion cu motor uşor YAR 316, pentru a obţine titlul de maistru sportiv în aviaţie. În timpul zborului, altimetrul s-a blocat, dar barometrul îi arăta că urcă. A continuat să zboare, deşi vremea se înrăutăţise. Ploaia şi vântul puternic au făcut-o să aterizeze departe de ţintă, la Iveşti. A doua zi, avea să afle că atinsese înălţimea de 6420 m, care la acea vreme reprezenta un record mondial.

Elena Barac Bulgaru a fost instructor la Şcoala de pilotaj Râmnicu Sărat. În anul 1973 devine prima femeie pilot de elicopter din România.

În data de 1 noiembrie 2007, a primit titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Ploieşti. Elena Barac Bulgaru a trecut în eternitate la 1 noiembrie 2020, cu puţin înainte de a împlini vârsta de 89 de ani.